Analiză The Economist: “Idioții utili ai lui Putin”. Un curent de simpatie pentru Rusia se răspândește în unele state europene, din cauza unui antiamericanism învechit și a urmăririi egoiste a propriilor interese.

Termenul de idioți utili provine din vremea Războiului Rece, folosit pentru a-i descrie pe aliații nesperați ai comunismului. Chiar dacă se pare că efortul Rusiei de a-și proiecta puterea în Europa nu a reușit, nici nu a eșuat complet, potrivit unei analize The Economist. O subcultură numită Putinversteher – formată din simpatizanți care “îl înțeleg” și rezonează cu liderul rus Vladimir Putin prosperă printre germani. În toată Europa, șoaptele lor formează un laitmotiv în zgomotul de plângeri despre probleme aparent fără legătură, cum ar fi inflația, serviciile publice aflate în colaps, reglementările suprasolicitante și temerile legate de imigrație.

Adepții acestei ideologii au început să conteste amploarea generozității guvernelor lor față de Ucraina, ajutor economic și militar din partea UE și a statelor membre care până în luna februarie a acestui an se ridica la peste 60 de miliarde de euro, respectiv 70 de miliarde de euro dacă se ia în considerare și Marea Britanie, ceea ce reprezintă o sumă aproximativ egală cu contribuția SUA. Dar dacă lupta Ucrainei durează prea mult sau merge prost, sunt mulți care abia așteaptă să înceapă “să dea vina”.

În politică, partidele atât de extremă dreaptă, cât și de extremă stângă nu sunt de acord cu multe; dar asupra Ucrainei aceste extreme au condus adesea în a cere o “pace” instantanee care să răsplătească efectiv agresiunea Rusiei cu teritoriul Ucrainei. În mass-media și în mediul academic, intelectualii încă par fericiți să ignore dovezile intenției imperiale ale Rusiei și tendința spre criminalitate și, în schimb, deplâng implicarea europeană într-un așa-zis război proxy între America și Rusia, sau chiar între America și China. Și în lumea afacerilor, în ciuda mai multor runde de sancțiuni occidentale, Rusia are încă o mulțime de “prieteni”.

The Economist a prezentat și exemplificat o serie de state, oameni politici sau autorități care pot fi incluse pe lista de “idioți utili” care favorizează Rusia în războiul din Ucraina. Germania pare un pilon puternic al NATO și UE în susținerea Ucrainei. Cu toate acestea , AfD, descris direct de șeful agenției interne de informații a țării ca un propagator al narațiunilor rusești, a crescut în sondaje. Acum este la egalitate pentru locul doi cu social-democrații de la guvernare. Deși sprijinul public pentru ajutorul Ucrainei rămâne puternic, tendința este în scădere.

La începutul lunii mai, ambasadorul Rusiei în Germania a organizat o petrecere pentru a onora victoria sovietică în cel de-al doilea Război Mondial. Printre oaspeții de la ambasadă (o clădire masivă, emblematică, din epoca lui Stalin care ocupă mai mult teritoriu german decât clădirea parlamentului din apropiere), s-au aflat și o mulțime de demnitari: ultimul lider al Germaniei de Est comuniste, Egon Krenz, acum în vârstă de 86 de ani, Gerhard Schröder, cancelarul Germaniei din 1998 până în 2005 (și, mai nou, lobbyist al firmelor energetice rusești) și Tino Chrupalla, președintele partidului extremist AfD (care a purtat o cravată în culorile Federației Ruse). Evenimentul a ocupat puțin spațiu în presa germană.

La șaptesprezece luni de la războiul Rusiei împotriva Ucrainei, opinia publică din Germania, ca și în întreaga Europă, consideră în mod covârșitor Rusia un agresor, iar Ucraina ca un apărător care merită ajutată. Diverșii furnizori de influență rusă sunt acum diminuați. Schröder, de exemplu, a prezidat consiliul de administrație al conductelor Nord Stream, acum închise, care au făcut dependentă Germania de gazul rusesc. Vara trecută, Rusia a închis conductele, pe care sabotori misterioși le-au aruncat în aer. Fostul cancelar și-a pierdut funcțiile din Partidul Social Democrat (deși rămâne membru) și a fost deposedat de birourile furnizate de guvern. Cât despre Chrupalla, simpatia manifestată față de Rusia a provocat consternare în rândul parlamentarilor propriului său partid, cât și a presei germane.

Un alt susținător evident al lui Putin este Viktor Orban, premierul Ungariei din 2010. Orban a criticat în mod repetat sprijinul occidental pentru Ucraina și a continuat importurile de gaz rusesc. Guvernul său refuză, de asemenea, să permită tranzitul armelor oferite Ucrainei de NATO și UE. 

Austria, în mod nu atât de evident, dar la fel de profitabil, a renunțat în mare măsură să se implice în conflict, invocând neaderarea sa la NATO și rolul de punte între Est și Vest, oferind puțin ajutor Ucrainei chiar dacă comerțul său cu Rusia a crescut.

Grecia respectă sancțiunile impuse de UE, dar a refuzat să înăsprească regulile care vizează transportul petrolului rusesc, de pe urma căruia firmele grecești profită. Abia recent și sub presiunea puternică din partea SUA, Cipru, un paradis financiar offshore, a închis aproximativ patru mii de conturi bancare locale deținute de ruși. Confruntându-se cu mai puține presiuni, țările din afara blocului, cum ar fi Turcia și Serbia, nici măcar nu se obosesc să mascheze ajutorul pe care îl oferă Rusiei.

Invocând neutralitatea sa legendară, Elveția a aplicat legi locale pentru a bloca furnizarea de arme către Ucraina, inclusiv 96 de tancuri Leopard aflate în Italia, care aparțin unei firme private elvețiene. Invocând libertatea de exprimare, poliția din Suedia a dat undă verde la arderea publică a Coranului, iritând Turcia cu majoritate musulmană, care întâmplător are drept de veto asupra cererii de aderare la NATO a Suediei. Putin însuși i-a batjocorit cu această ocazie pe suedezi. Într-o călătorie în Daghestan, Putin a fost filmat cu un Coran, explicând că, în conformitate cu legea rusă, profanarea lucrurilor sfinte este o crimă.

The Economist scrie că și alte state care au format un zid european de sprijin pentru Ucraina pot urma pe aceeași cale. Slovacia, de exemplu, a fost un canal vital pentru ajutorul occidental și recent și-a donat flota de 13 avioane de luptă Mig-29 din era sovietică forțelor aeriene ucrainene. Sondajele arată însă că partidul lui Robert Fico, un rusofil care i-a învinuit pe “fasciștii ucraineni” pentru provocarea lui Putin, pare probabil să câștige alegerile naționale programate pentru septembrie.

Franța este un pivot atât al NATO, cât și al UE. Marine Le Pen, contracandidata președintelui Emmanuel Macron la alegerile de anul trecut, a fost implicată în mai multe scandaluri legate de simpatia față de Rusia. Le Pen a negat că laudele la adresa lui Putin după anexarea Crimeei în 2014 au avut legătură cu împrumuturile de nouă milioane de euro primite de partidul ei în acel an de la băncile controlate de Rusia. Ea a condamnat invadarea Ucrainei de către Rusia, dar în octombrie anul trecut, la șapte luni de la începutul războiului, a declarat că sancțiunile împotriva Rusiei nu funcționează.

În Italia, deși premierul de dreapta, Giorgia Meloni, este un susținător puternic al Ucrainei, Matteo Salvini, care conduce al doilea partid ca mărime din coaliție, se opune sancțiunilor și, cel puțin până la invazie, a fost un fan declarat al lui Putin.

Narațiunile de “idioți utili” sunt surprinzător de rezistente. Principala retorică se învârte în jurul ideilor că NATO a provocat atacurile repetate ale Rusiei și, în final, invadarea Ucrainei, că Ucraina este o entitate artificială implantată pe un teren care este de drept al Rusiei și că America toarnă cu bucurie benzină pe acest foc pentru a vinde arme și a-și susține hegemonia globală. 

Ceea ce pare să lege extrema dreaptă de extrema stângă “intelectualistă” a Europei pare a fi un antiamericanism învechit, în stilul Războiului Rece, conchide The Economist. Chrupalla, liderul AfD-ului german, de exemplu, insistă că americanii au profitat de pe urma războiului din Ucraina forțând Germania să treacă de la gazul natural rusesc prin conducte la gazul lichefiat mai costisitor, expediat din America. Doamna Wagenknecht, liderul de extrema stângă, consideră că America a forțat războiul împotriva Rusiei încercând să atragă Ucraina în “sfera sa de influență”.

Analiza integrală la The Economist.